Câţi îmi vor pricepe discursul? Câţi îmi vor înţelege declaraţia platonică de dragoste? Câţi şi câte sunt la număr fraţii şi surorile mele de semn de carte? Ştiu, din păcate, fără vreo cauză uimitoare, alcătuim un grup select, o minorite.
Pasiunea pentru cărţi e o minune. În viaţă, dacă nu e ceva chiar imposibil, euforizarea spiritului vine înfruntându-se probe şi suportându-se mai întâi deziluzii. Apăsarea, senzaţia unei absenţe sau, adesea, impresia că pielea nu ne mai încape şi exasperaţi de persistenţa ei dorim cu patimă să evadăm nu sunt altceva decât indiciile unui spirit prezent, însă nesatisfăcut. În viaţa fiecăruia vine un moment în care realizăm pe deplin importanţa dar şi dificultatea unei asemenea prezenţe şi care, în consecinţă, implică o sarcină pe măsură. A-ţi mulţumi sufletul înseamnă a trăi împlinit şi a trăi împlinit e minunea. Cum nu aveam de cele mai multe ori norocul unui mediu care să ne uşureze existenţa, remediul cel mai bun e să acceptăm simbioza care să ne pună într-un raport de dualitate cu doamnele taciturne dar care au totuşi atâtea de spus. Omul care nu s-a cutremurat atunci când a simţit parfumul uneia dintre aceste doamne în timp ce i-a mângâiat pielea netedă e un om viu numai pe jumătate. Abia acum profanii pot avea speranţa că vor înţelege când se produce minunea, căci, ce-i drept, o carte e lipsită de suflu cald, şi anume doar atunci când două astfel de entităţi acceptă comuniunea şi între ele ia naştere focul şi lumina, esenţa.
Generaţia de atlişti din care fac parte e una privilegiată. Nu numai că a fost martora întregirii arhitecturale şi a unicatei aniversări, dar a văzut biblioteca în trei stagii evolutive. A văzut-o bătrână, solemnă, intimidantă, cu rafturi mult mai înalte decât muritorii din jur. Aflată în clădirea veche părea, odată ce i-ai fi trecut pragul, graniţa spre dincolo de firesc. Apoi orele de lecturi şi, de cele mai multe ori, prezentările n-ar fi fost posibile fără o raţionalizare a spaţiului. Rafturile şi o parte din cărţi au cedat locul fotoliilor şi computerelor. Mult efort s-a depus în ultima etapă şi a fost o dovadă a forţei colective din Laurian. Mutată din incinta simbolului longevivităţii liceului în cel al noului şi al deschiderii spre lumea aceasta ce nu-şi va înceta prea curând transformarea, Biblioteca a devenit CDI. De la mirosul de celuloză veche, pereţii scorojiţi şi pe alocuri cenuşii, tomurile care furau întotdeauna privirile de cum intrai şi podeaua veşnic scârţâitoare s-a ajuns la o sală de lecturi prevăzută cu toate chichiţele astfel încât să satisfacă şi cele mai nebănuite mofturi pedagogice şi tehnologice.
Eu unul duc dorul aşezării de atunci. Cu alte cuvinte am rămas fidel acelei dragoste la prima vedere. Dacă pentru mulţi ar părea un spaţiu ce punea în pericol sănătatea şi neajunsurile ar stârni insulte ca „primitivă” sau „depăşită” persoanele ar vorbi în necunoştinţă de cauză. Biblioteca de atunci avea atmosferă. Ea cerea de la vizitator mai mult decât interes pentru o carte, cerea omul, aştepta minunea. Dacă modernizarea şi eficientizarea spaţiului sunt totuşi un câştig nu este o judecată de care sunt în stare. Rămâne de văzut dacă încercarea de a spori cantitatea va influenţa şi calitatea, dacă iubitorii de carte se vor înmulţi ori augusta bătrână îşi avea într-adevăr metoda ei infailibilă de a-şi aduna adevăraţii adepţi şi aparenta demitizarea va fi sau nu plătită cu sânge tânăr. Dincolo de atitudini conservatoare, pesimiste şi prea plinele de patos sentimentalisme, CDI-ul este noul lăcaş de cultură al Laurianului. Plecaţi-vă, deci, evlavios frunţile peste rândurile pe care el vi le oferă. De acum aici veţi găsi minunea, calea prin care spiritul şi-ar putea împlini eterna foame pentru expansiune şi care are fireasca oprire finală în saţietatea ce poate echivala cu o îmbrăţişare în stare să frângă Universul cu tot cu misterele lui.
Daniel Tremură – XII G
